Când mă întreabă cineva cum sunt, răspund aproape din obișnuință: „Bine, mă descurc.” Uneori chiar așa este. Alteori, am atât de multe de spus, încât nu știu de unde să încep. Și aleg răspunsul care nu cere explicații.
Sunt Taur și m-am obișnuit să caut o soluție înainte să vorbesc despre problemă. Îmi fac treaba, îmi respect promisiunile și încerc să nu las lucrurile neterminate. Dar faptul că mă ridic dimineața și continui nu spune totul despre felul în care mă simt.
Sunt zile în care pornesc deja obosit. Mă gândesc la ce am de plătit, la cine are nevoie de mine, la o discuție pe care o amân de prea mult timp. Peste toate vin lucrurile mici, care par ușoare luate separat, dar care, adunate, nu-mi mai lasă loc să respir.
Nu povestesc mereu. Uneori fiindcă nu vreau să-i îngrijorez pe cei dragi. Alteori pentru că am mai încercat și am primit un „lasă, că trece”, înainte să termin de spus ce mă apasă.
Așa am ajuns să tac și să rezolv. Iar oamenii s-au obișnuit să creadă că pot.
Pot să mai preiau o grijă. Pot să mai fac un drum. Pot să mai aștept, să mai înțeleg, să mai renunț la ceva de-al meu. Rareori se vede ce am amânat ca să fiu disponibil. Odihna mea, un plan la care țineam, o zi în care aveam nevoie să nu mă grăbesc nicăieri.
Nu-mi pare rău că am ajutat. Mă doare când ajutorul meu ajunge să fie considerat o obligație.
Mă doare când spun o singură dată „astăzi nu pot”, iar toate dățile în care am putut sunt uitate. Când cineva se supără pe limita mea, fără să se întrebe de ce am avut nevoie s-o pun.
Știu că și eu am partea mea de vină în această neînțelegere. Am spus „da” când voiam să spun „nu”. Am lăsat impresia că nu mă deranjează, deși mă deranja. Am sperat că oamenii apropiați vor observa singuri că sunt obosit.
Dar oboseala mea nu este întotdeauna vizibilă. Pot să stau la masă, să ascult și să zâmbesc, în timp ce mă gândesc cum voi trece peste ziua următoare. Pot să întreb sincer pe altcineva ce îl frământă, chiar dacă și eu aș avea nevoie să vorbesc.
Uneori, după ce îi ascult pe toți, nu mai am energia să încep și povestea mea.
Cel mai greu îmi este să recunosc că am nevoie de sprijin. Îmi vin în minte grijile celorlalți și îmi spun că poate ale mele mai pot aștepta. Apoi trec zilele și mă trezesc iritat de un lucru mărunt. Un cuvânt spus pe un ton nepotrivit, o cerere venită în ultimul moment, încă o promisiune nerespectată.
Pentru cel din fața mea, reacția poate părea exagerată. Eu știu câte lucruri am înghițit înainte să ajung acolo. Totuși, învăț că trebuie să le spun mai devreme, cât încă le pot explica liniștit.
Nu vreau ca oamenii să-mi ghicească fiecare gând. Mi-aș dori doar să existe răbdare atunci când încep să vorbesc. Să nu fiu grăbit spre o soluție și nici comparat cu cineva care o duce mai rău. Uneori, m-ar ajuta să pot spune „mi-e greu” fără să simt imediat nevoia să adaug „dar o să rezolv”.
Am și eu nevoie de zile în care să nu fiu omul pe care se bazează toată lumea. De o promisiune ținută, de o grijă împărțită, de cineva care să întrebe „cu ce te pot ajuta?” și să rămână pentru răspuns.
Încep să-mi dau voie să cer aceste lucruri. Să spun când sunt obosit. Să nu mai promit din reflex că mă ocup eu. Încă mi se pare ciudat și uneori mă simt vinovat, dar încerc să nu mă răzgândesc doar fiindcă altcineva este nemulțumit.
Sunt Taur, iar mulți nu știu cât duc în tăcere. De acum, vreau să învăț să vorbesc înainte să ajung la capătul puterilor. Cu oamenii lângă care pot fi sincer, chiar și atunci când singurul lucru pe care îl am de spus este: „Astăzi am nevoie să mă asculți tu.”




