Fecioara spune adesea că este bine înainte să își dea seama dacă acesta este adevărul. Mai are ceva de făcut, cineva de ajutat, o problemă de rezolvat. Își amână oboseala și încearcă să își vadă de zi, cu speranța că ceea ce o apasă se va liniști de la sine.
Cei din jur o cunosc drept omul pe care se pot baza. Ține minte o programare, observă când lipsește ceva și se întoarce să verifice dacă totul este în regulă. Grija ei se vede în gesturi mici, repetate, care ajung uneori să fie luate de-a gata.
Tocmai de aceea, când suferă, nu știe întotdeauna cum să ceară sprijin. Se teme că deranjează, că exagerează sau că nu va găsi cuvintele potrivite. Începe o frază, apoi renunță: „Lasă, nu e nimic.”
Dar este ceva. Poate fi o vorbă care a rănit-o mai mult decât a lăsat să se vadă. O promisiune uitată. Oboseala de a fi mereu atentă la ceilalți, fără să fie întrebată cum se simte.
Fecioara poate petrece mult timp încercând să înțeleagă o durere înainte să vorbească despre ea. Reface discuții în minte, caută explicații și se întreabă dacă ar fi putut proceda altfel. Uneori ajunge să își asume inclusiv greșeli care nu îi aparțin.
Seara, când nu mai are nimic de rezolvat pentru nimeni, lacrimile vin. Nu trebuie să existe un motiv nou. Este suficient să își amintească un gest, să audă o melodie sau să fie întrebată cu blândețe: „Tu cum mai ești?”
Atunci îi este greu să răspundă. Pentru că un răspuns sincer ar însemna să recunoască lucruri pe care le-a tot amânat: că este obosită, că s-a simțit singură, că ar fi avut nevoie ca cineva să rămână lângă ea fără să îi ceară nimic.
În rugăciune, poate începe de aici. Fără o explicație bine pusă la punct, fără grija de a spune totul corect. Uneori, singurele cuvinte sunt: „Doamne, Tu știi.”
Credința îi oferă un loc în care nu trebuie să își ascundă neputința. În fața lui Dumnezeu poate lăsa deoparte teama că este prea sensibilă. Poate plânge pentru ceea ce a pierdut sau pentru ceea ce a așteptat în zadar, fără să se grăbească să se adune.
Lacrimile nu rezolvă singure ceea ce o doare. Îi pot arăta însă unde a ajuns la limită. După o astfel de seară, poate înțelege că are nevoie de odihnă, de o conversație sinceră sau de distanță față de cineva care o rănește în mod repetat.
Încet, începe să vorbească mai limpede. Spune: „M-a durut ce ai făcut.” Recunoaște: „Astăzi nu pot.” Îi cere unui om apropiat să o asculte, chiar dacă încă nu știe cum să povestească totul.
Nu îi vine ușor. Se poate simți vinovată după ce refuză o rugăminte sau poate avea impulsul să își ceară scuze pentru că a plâns. Are nevoie de timp ca să învețe să își acorde aceeași răbdare pe care o are cu oamenii dragi.
Iar cei care o iubesc o pot ajuta prin lucruri simple. Să nu îi minimalizeze durerea. Să o creadă când spune că este obosită. Să o întrebe din nou cum se simte, chiar dacă prima dată a răspuns automat că este bine.
Fecioara nu are întotdeauna nevoie de un sfat. Uneori vrea să poată termina o frază fără să fie întreruptă. Să știe că lacrimile ei nu îl fac pe celălalt să plece. Să fie primită cu blândețe și în zilele în care nu are energie să ofere nimic.
Iar când cuvintele tot nu vin, rugăciunea rămâne posibilă: „Doamne, ajută-mă să spun ce mă doare și să primesc ajutorul de care am nevoie.”